Nu am fost niciodată omul care să amâne un lucru până când nu mai trebuie făcut, să evite responsabilitățile și să se simtă atât de mult timp obosit psihic. Nu am fost până acum. Fac chestii, dar nu le fac ca înainte. Mă gândesc la proiecte, îmi vin idei despre cum aș putea îmbunătăți lucrurile, dar nu am puterea de a le pune în aplicare.
De ceva timp tot caut o rezolvare a acestei probleme, exact ca orice persoană slabă care are nevoie de o scuză pentru a nu mai face chestii. Am prins puțin gustul comodității și chiar dacă nu mi-e bine cu ea, fiind educat în altă manieră, m-am învățat în stilul ăsta. Știu că greșesc și o să fiu nevoit să muncesc pe rupte pentru a face uitată perioada asta, pentru oamenii din jurul meu, dar mai ales pentru mine. Mai mult decât atât, mi-am găsit prieteni care se află și ei într-o stare similară, pentru că cine se aseamănă se adună și este mai plăcut și te simți consolat când nu vorbești numai tu despre cât de obosit psihic ești, lipsit de chef și supărat pe viață, ca scuză a gafelor pe care le faci în ultima vreme.
Am obișnuit oamenii cu un model de Alex care refuza și se supăra foarte tare pe atitudinea în care eu mă aflu acum. Acum este timpul să mă refuz și să mă supăr pe mine!
Știu remediul pentru că am motivat zeci, sute de oameni să treacă peste starea asta. Le-am vorbit lor despre faptul că nimeni nu îi va ajuta să iasă din stare și că singurii responsabili pentru oboseala asta psihică, sau oricum vrem s-o numim să sune cât mai dramatic, sunt chiar ei. Este vorba doar despre cum ne obișnuim și cât de mult ne suportăm într-o astfel de stare. Am urât întotdeauna termenul de „zonă de confort” și îmi dau seama că m-am aflat până acum în ea.
Trebuie doar să fac lucruri faine, lucruri care mă definesc și să renunț la durerea-n pix cot prin muncă de orice fel, muncă care să mă definească și să argumenteze poziția în care mă aflu.
La treabă, Ababei!!! Am prea multe de arătat pentru a mai continua lunile astea de colaps.