Când merg singur prin oraș, când mă duc la școală ori în alt loc, stau și analizez tot ce este în jurul meu. Iar când spun tot, mă refer și la cea mai mică frunză de pe trotuar, dar și la cea mai mare clădire din jurul meu.
Treceam zilele trecute pe lângă o grădiniță, abia terminau programul și îi vedeam pe toți bucuroși și lipsiți de griji. Nu mă plâng acum, nu am nici eu mari probleme, dar lucrurile s-au mai schimbat de când eram și eu că ei. Nu mă gândeam la consecințe, nu aveam nicio grijă și nu aveam o părere concretă despre lume, viitor și timp. Atunci timpul se măsura în ore de joacă sau, mai târziu, în ore de citit cărți cu povești. Defapt, copilăria este o carte cu povești.
Chiar dacă uneori ni se păr foarte puțin interesante, acele cărți, cele pe care le citim primele după ce stăpânim foarte bine alfabetul, sunt probabil cele mai importante pentru copilăria unui copil. Spun asta pentru că o carte poate forma anumite păreri, iar copii cred orice le-ai spune, și-atunci de ce să nu creadă numai lucruri bune spuse de noi sau deprinse din cărțile de povești?
Pe mine mă motiva fiecare carte citită. Eram bucuros că am din ce în ce mai multe cărți terminate și mă lăudăm cu asta, îmi plăcea să cred că realizat un lucru pozitiv. Acele cărți m-au ajutat să devin mai bun, cel mai bun. În clasele mici, chiar dacă toți colegii mei erau mai mari ca mine cu cel puțin un an, eram alături de un alt coleg, pe care-l surclasăm de foarte multe ori, cel mai bun, iar asta era încă un motiv de laudă.
Acum îmi dau seama că mereu mi-au plăcut obiectivele și rezultatele. Numai că atunci erau obiective mai ușor de realizat și cu mai puține consecințe, dar acum… acum lucrurile s-au schimbat.