Am fost la Catedrala Sfântă Treime din Arad și mi s-a întărit mai tare convingerea pe care o aveam despre partea asta de „credință”-este un business. Clădirea este una opulentă, imensă, practic mult prea mare pentru scopul ei și nepotrivită, aș putea spune, în condițiile în care design-ul nu te duce cu gândul la credință, ci la bogăție. Fiind cu un grup, am fost oarecum nevoit să fac turul acestei clădiri care reprezenta pentru noi o atracție turistică (am învățat în cei 7 ani de acasă că nu trebuie să fiu neam prost și să refuz unele lucruri care ar putea influența dorința unui grup întreg cel puțin când vine vorba despre situații de acest gen), pentru că singur nu mă atrăgea în niciun fel să îi trec pragul, ci mai mult mă dezgusta.
Spuneam de convingerea mea în primele rânduri și țin să detaliez. Consider că nu am nevoie de vreun intermediar între mine și Dumnezeu, mai ales atâta timp cât intermediarii costă bani și-și fac coaiele grele din banii adunați, de cele mai multe ori, de la săraci.
Cireașa de pe tort a fost pusă la sfârșitul turului Catedralei, atunci când ni s-a oferit de la preotul paroh mai multe flyere pe care erau scrise mare conturile bancare unde putem dona bani pentru finalizarea construcțiilor. Cam cât de penibil?
De ce musai suflate cu aur? Unde sunt bisericuțele alea mici și retrase cu preoți cu har și foarte pricepuți în a da sfaturi? Unde e credința aia accesibilă pentru toată lumea?
