Văzusem ieri un videoclip, complet întâmplător, pe YouTube, în care un jucător de fotbal de culoare legitimat la o echipă din România afirmă că îi este destul de greu să suporte toate injuriile și apelativele ce îi sunt adresate în fiecare meci (mai ales atunci când jocul lui nu este unul impresionant). Și este normal să se simtă ofuscat pentru că românul se crede specialist în orice domeniu, chiar dacă nu a cochetat vreodată cu el, iar lucrurile de pe margine par de cele mai multe ori foarte simple.
Atitudinea asta și uneori afirmațiile aruncate fără a gândi prea mult pot face mult rău, ba chiar pot descuraja un om a cărui drum poate nu a fost atât de simplu, iar munca depusă pentru a ajunge la un nivel considerat de spectatori mediocru este de apreciat. (Aș fi vrut să folosesc expresia „am învățat de la viață”, dar sunt prea tânăr pentru a o folosi) Mi-am creat un principiu-nu critic pe nimeni care desfășoară o activitate până când nu încerc și eu să fac ce face el.
De multe ori suntem tentați să aruncăm cu vorbe, pentru că suntem români și pentru că ne place să vorbim mult, de cele mai multe ori mai mult decât ne permitem, iar aspectul ăsta aduce consecințe, dacă nu nouă, celor din jurul nostru sigur. Avem fiecare locul lui, iar fiecare activitate poate fi desfășurată în mai multe moduri, după placul fiecăruia, dar asta nu înseamnă că modul meu de a lucra este mai bun decât modul tău de a lucra.
Este o lecție importantă pe care tindem să nu o învățăm. Totuși, ne irităm atunci când suntem noi criticați (chiar dacă criticile sunt constructive) și încercăm să împroșcăm cu mai mult noroi pentru a acoperi lumina proastă în care ajungem. Trist.
